Imunitatea specifică sau adaptivă, cunoscută și sub numele de imunitate dobândită, este setul de răspunsuri activate de sistemul imunitar pentru a viza agenții patogeni specifici. Ea poate fi obținută într-o formă naturală și activă (când sistemul imunitar păstrează memoria bolilor anterioare, cum ar fi imunitatea activă dobândită natural), o formă naturală pasivă (datorită anticorpilor pre-formați ai mamei, care transferă de asemenea imunitatea naturală dobândită sau imunitatea pasivă la nou-născuți) și/sau artificial (prin administrarea de vaccinuri și seruri, numită și imunitate dobândită artificial).
În general, formele active de imunitate sunt de lungă durată, în special în cazurile de infecții clinice. Pe de altă parte, formele pasive de imunitate sunt de scurtă durată, deoarece anticorpii mor sau sunt eliminați din organism sub formă de proteine străine. Imunitatea artificială sau vaccinările pot provoca o imunitate care este de lungă durată, dar studiile au arătat că este posibil ca vaccinările să nu pot dureze atât timp cât s-ar spera.
Ce este imunitatea specifică sau adaptivă?
Deși imunitatea nespecifică este cel mai vechi sistem de apărare, care se găsește în toate organismele multicelulare, incluzând insectele și plantele, imunitatea specifică sau imunitatea dobândită apare la vertebrate.
Există două tipuri de celule albe în sânge, cunoscute sub denumirea de limfocite, care sunt esențiale pentru răspunsul imun specific. Celulele albe din sânge sunt produse în măduva osoasă și se dezvoltă ulterior într-una din mai multe subcategorii. Cele mai frecvente limfocite sunt celulele T și celulele B.
În prezența unui agent patogen, imunitatea specifică se bazează pe activarea țintită a limfocitelor B și T, a celulelor specializate în funcția imună, și se caracterizează prin specificitatea importantă a receptorilor implicați (anticorpi în cazul limfocitelor B și al receptorului de celule T, care este receptorul celulei T, în cazul limfocitelor T).
Strategiile prin care acest sistem își îndeplinește funcțiile sunt două imunități specifice, care cooperează îndeaproape una cu cealaltă: imunitatea umorală (prin sânge) și imunitatea mediată de celule. În imunitatea umorală, primele care intervin sunt celulele B, care sunt activate să producă anticorpi pentru a eradica agenții infecțioși. În imunitate mediată de celule, celulele T sunt activate pentru a secreta anumite molecule inflamatorii, citokinele, și pentru a le activa proprietățile citotoxice. Memoria – sau capacitatea de a răspunde mai rapid și mai eficient împotriva agenților infecțioși recunoscuți anterior – este o trăsătură cheie a imunității specifice.
În plus, celulele care alcătuiesc imunitatea specifică circulă în sânge, dar pot fi găsite și în diferite organe ale corpului. Țesuturile imune din organe facilitează maturarea celulelor, captează agenții patogeni și asigură un loc în care celulele imune pot produce un răspuns imun specific. Unele organe și țesuturi implicate în imunitatea specifică includ măduva osoasă, splina, glanda timus, ganglionii limfatici și amigdalele.
Ce funcție îndeplinește imunitatea specifică sau adaptivă?
Imunitatea specifică este sistemul prin care un organism se apără în prezența unor agenți străini, țintind în mod specific acei agenți. Mecanismele de imunitate specifică se suprapun adesea cu imunitatea tipică nespecifică, pentru a spori răspunsul imun.
